Irina Ursu, jurnalista:“ Am invatat ca atunci cand ma refer la un subiect, trebuie sa evit generalizarile.”

0

24 de tineri jurnalisti din Europa si Africa au invatat despre discriminare, prejudecati si despre cum sa promoveze o cultura a pacii, intr-un training desfasurat in Kigali, Rwanda, locul in care, cu saptesprezece ani in urma, a avut loc genocidul care a produs aproape un milion de victime. In proiectul “Take your Chance, be the Change!” organizat de Liga pentru Educatie Cultura si Sport si European Peer Training Organisation cu sprijinul Comisiei Europene prin programul Tineret in Actiune au fost selectate doua jurnaliste din Romania.

Irina Ursu, corespondent de presa pentru emisiunea Caravana Romilor (difuzata la OTV) a acceptat provocarea, a descoperit cultura africana si, in acelasi timp, a invatat alaturi de alti jurnalisti din 14 tari, sa-si identifice propriile preconceptii si stereotipuri, prin educatie non-formala.

Cum v-ati descoperit prejudecatile?

Am avut foarte multe activitati de grup care, pe de o parte ne formau ca echipa, pe de alta parte ne ajutau sa lasam la o parte etichetarile. Una dintre ele, “bootstraps” ne-a ajutat sa ne dam seama ca toti aveam prejudecati. E vorba despre un joc in care toti trebuia sa fim aliniati si sa ne tinem de mana, iar trainerul punea intrebari si, in functie de raspunsuri, participantii faceau un pas in spate sau inainte. De exemplu, un raspuns afirmativ la intrebarea “parintii tai au facut liceul?” insemna un pas inainte, in caz contrar, un pas inapoi. Initial toti, inclusiv jurnalistii din Africa, au crezut ca ei vor ramane mult in spate, ca va fi o delimitare clara Africa – Europa. La finalul jocului, spre uimirea tuturor, eram amestecati. Noi, romancele am fost pe aceeasi linie cu doua tinere din Rwanda si din Burundi.

Care a fost preconceptia ta legata de Africa?

Am avut tot timpul senzatia ca europeanul este vazut ca omul cu bani, dar nu se mai pune problema asa, mai ales in randul persoanelor educate.  Mai mult, la un moment dat, discutand despre nivelul salariilor, am avut surpriza sa aflu ca un editor de ziar in Kigali castiga undeva la 800 de dolari pe luna, ceea ce nu s-a potrivit deloc cu asteptarile mele. Desigur, asta nu inseamna ca asa se intampla peste tot.

Ce-ti amintesti din momentul cand ai ajuns acolo?

Am fost surprinsa la un moment dat vazand multi copii mici “in libertate” alergand foarte aproape de soseaua principala. Am fost revoltata, avand si eu o fetita, ca parintii isi lasa asa copiii nesupravegheati langa o sosea pe care se circula destul de intens. O colega din Rwanda mi-a explicat ca, in comunitatile rurale, responsabilitatea pentru un copil o are intreaga comunitate. Adica, daca eu imi las  copilul pe strada cu ceilalti copii, toti adultii care sunt in preajma trebuie  sa aiba grija si de copilul meu. La explicatia asta nu m-am gandit pentru ca eu, de exemplu, nu mi-as lasa copilul in fata blocului, ca nu l-ar supraveghea nimeni. Vecinii mei oricum abia se cunosc intre ei si cu siguranta nimanui nu i-ar pasa ce face.

Ce te-a marcat in aceste 12 zile?

M-au marcat cele trei memoriale ale genocidului pe care le-am vizitat in Kigali, la Ntarama si la Nyamata. Primul e ca un muzeu cu expozitii de fotografie si marturii video ale supravietuitorilor genocidului. Cele mai socante au fost celelalte doua, care sunt biserici in care au fost omorati mii de oameni, pastrate asa cum au fost ele in 1994. A fost o experienta foarte intensa sa vad haine patate de sange si sa trec printre rafturi intregi cu oase.  La Ntarama s-a pastrat totul asa cum era in 1994 inclusiv o incapare a bisericii in care copii veneau la scoala.  Bancile si zidul erau pline de sange.

Din cate ai aflat tu, ce rol a avut presa in acel eveniment si care e situatia  presei in prezent?

Se considera ca presa din Rwanda a jucat un rol important in amplificarea conflictului si in raspandirea unui puternic sentiment de ura din partea  etnicilor Hutu catre etnicii Tutsi. Din discutiile cu jurnalistii din grup am aflat ca, dupa cele intamplate, jurnalistii se autocenzureaza, de teama sa nu genereze efecte necontrolate asupra cititorilor. Pe de alta parte, in urma discutiilor cu diversi activisti pentru drepturile omului am aflat ca presa e controlata politic, iar cei care nu se supun, au fost si cazuri, pot primi oricand ordin sa paraseasca tara. In termen de cateva ore trebuie sa-ti iei familia si sa pleci chiar daca esti cetatean al respectivei tari.

Am inteles ca se va crea o retea Europa – Africa de jurnalisti.

Da, acesta este scopul proiectului pentru mai departe. Faptul ca ne-am intalnit si am petrecut 12 zile si ne-am dat seama ca in ciuda numeroaselor diferente dintre noi exista la fel de multe asemanari este primul pas. Avem un blog comun (http://takeyourchancebethechange.com/blog/ ) pe care trebuie sa scriem doua posturi fiecare participant. Eu am scris despre experienta de la memoriale.

O alta obligatie este aceea de a organiza un workshop pe tema antidiscriminarii, fiecare in tara lui. Noi vom face acest lucru la inceputul lunii august pentru jurnalistii la inceput de cariera. Vom folosi exact metoda EPTO (European Peer Training organisation).

Am avut, spre finalul trainingului, o zi in care am fost noi  traineri pentru tineri localnici pe tema antidiscriminare. A fost cea mai grea zi din tot trainingul. Mi-am dat seama cat de greu este sa fii in fata unor oameni care se uita la tine fix si asteapta mult, sa le dai raspunsuri, sa stii exact ce sa spui cand sa spui.

Cum ai gestionat situatia?

Echipa mea trebuia sa vorbeasca despre rolurile in care fiecare dintre noi ne putem afla la un moment dat: victima, observator, participant sau agresor. Si participantii trebuiau sa se gandeasca la anumite momente in care au jucat aceste roluri. Ceea ce am aflat despre rwandezii cu care am interactionat este ca sunt foarte rezervati si se deschid foarte greu mai ales fata de straini. Una dintre participante era tanara mamica si eu fiind tot tanara mamica, stabilisem o comunicare cu ea. S-a simtit mai confortabil in prezenta mea. Am gasit puncte in comun si ea a fost prima care a inceput sa vorbeasca si colegii i-au urmat exemplul. Pentru noi, ca traineri in exercitiu, a fost salvarea.

Ce ai invatat din experienta asta si poti sa aplici in meseria de jurnalist?

Cred ca “responsabilitate” este cuvantul potrivit. Am invatat ca, desi e usor sa folosesti cuvinte puternice care atrag, daca nu te gandesti la responsabilitatea pe care o ai, poti sa generezi atitudini  ostile fata de anumite grupuri.  Un alt lucru util pe care l-am invatat in cadrul exercitiilor de grup a  fost  sa ma pun in locul altuia. Am impartasit foarte multe experiente personale si am  aflat foarte multe de la colegii mei de acolo, ceea ce m-a invatat ca atunci cand ma refer in munca mea la un subiect, trebuie sa evit generalizarile. Exista intotdeauna tentatia de a spune “toata lumea”.

Monica Marincas