International 1

0

Sarcinile de protecție a sănătății

Colective și de supraveghere tehnică a organizațiilor sanitare, precum Crucea Roșie, au fost apoi recunoscute Înaltului Comisar pentru Igienă și Sănătate Publică (2).

La sfârşitul anilor 1950 s-a simţit nevoia de a conferi materialului un caracter organic şi sistematic. Deci, cu legea din 13 martie 1958, nr. 296, a fost înființat Ministerul Sănătății, căruia i s-a încredințat protecția sănătății publice.

Consiliul Superior de Sănătate și Institutul Superior de Sănătate au sprijinit noul înființat Minister, respectiv cu funcții consultative și tehnico-științifice.

Cabinetul medicului provincial și cel al medicului veterinar provincial, cabinetele de sănătate ale municipiilor și consorțiilor municipale, precum și cabinetele speciale de sănătate au fost organele periferice ale Ministerului Sănătății (3).

În urma instituirii noii funcții ministeriale și în lumina dublului sens constituțional al protecției sănătății, înțeleasă ca drept al cetățeanului și interes primar al statului (art. 32 din Constituție), reforma spitalului a „făcut loc” ( 4 ), care „are meritul de a fi dictat o disciplină uniformă tuturor instituțiilor care acordaseră îngrijiri medicale până la acel moment” (5).

Trecerea de la asistența pe bază de voluntariat la asistența spitalicească ca serviciu public care se adresează tuturor cetățenilor trebuie urmărită până la această ocazie, în care a fost creată realitatea spitalului, dotat cu personalitate juridică de drept public.

La o privire mai atentă

Legea din 12 februarie 1968, nr. 132 a făcut un prim pas către descentralizarea instituțională în materie de sănătate: Regiunilor, de fapt, li s-a încredințat sarcina de a identifica și gestiona diferitele spitale, în timp ce protecția intereselor generale ale statului rămânea în sarcina Ministerului Sănătății (6).

Totuși, „predarea” către Regiuni (în ceea ce privește sectorul sănătății) „oficial” a avut loc prin intermediul D.P.R. 14 ianuarie 1972, n. 4. În orice caz, transferul în realitățile regionale a mai multor funcții – adică cele preventive, terapeutice și de reabilitare – nu a implicat zona de asistență reciprocă.

De altfel, organizațiile de ajutor reciproc au fost desființate câțiva ani mai târziu, prin legea din 29 iunie 1977, nr. 349.

Decretul prezidențial 24 iulie 1977, n. 616 a integrat procesul de regionalizare, „deposedând” Statului acele competențe încă exercitate la nivel central sau periferic-statal, ori de către organismele publice naționale sau interregionale (7).

  • Adevăratul „punct de cotitură” se datorează legii din 23 decembrie 1978, nr. 833, înființarea Serviciului Național de Sănătate (SSN) (8).
  • „Pentru a înlocui sistemul fragmentar anterior”, s-a avut în vedere o structură centrală, „împărțită în Unități Sanitare Locale […], dedicate producerii și prestarii unor intervenții omogene de asistență socială la care fiecare individ să poată accesa pe baza criteriilor subiective. dreptul de a beneficia de serviciul de sănătate pe teritoriul național”(9).

la-o-privire-mai-atentaSunt câteva principii care au ghidat reforma în cauză: cel al universalității protecției sănătății, cel al unicității subiectului instituțional referitor și garant al serviciilor de sănătate, cel al egalității pacienților, cel al totalității serviciilor în sine. și, în sfârșit, cel al socialității (în sensul că serviciile nu trebuie să contemple doar aspectele de îngrijire, ci și cele, la fel de importante, de prevenire și control) (10).

Având în vedere sfera inovatoare și complexitatea intervențiilor în cadrul Legii din 23 decembrie 1978, nr. 833, manevra nu a obținut rezultatele dorite, făcând necesară reorganizarea disciplinei, care a avut loc cu decretul legislativ 30 decembrie 1992, nr. 502 și cu decretul legislativ ulterior 7 decembrie 1993, nr. 517.

Punctul de sprijin al așa-zisului reforma sănătăţii bis a fost împărţirea între planificare şi management. Artă. 3 decretul legislativ 30 decembrie 1992, nr. 502, de altfel, definea unitatea sanitară locală ca fiind „întreprindere cu personalitate juridică publică, autonomie organizatorică, administrativă, patrimonială, contabilă, managerială și tehnică”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.